„Amoris laetitia” (AL – „Bucuria iubirii”), exortaţia apostolică post-sinodală „despre iubirea în familie”, datată nu întâmplător la 19 martie, solemnitatea sfântului Iosif, adună rezultatele a două Sinoade despre familie convocate de Papa Francisc în 2014 şi în 2015, ale căror Rapoarte conclusive sunt citate pe larg, împreună cu documente şi învăţături ale Predecesorilor săi şi cu numeroasele cateheze despre familie ale aceluiaşi Papă Francisc. Totuşi, aşa cum s-a întâmplat deja pentru alte documente magisteriale, Papa se foloseşte şi de contribuţiile diferitelor Conferinţe episcopale din lume (Kenya, Australia, Argentina…) şi de citate din personalităţi semnificative ca Martin Luther King sau Erich Fromm. Deosebit un citat din filmul „Prânzul lui Babette”, pe care Papa îl aminteşte pentru a explica termenul de gratuitate.

 

Premisă

Exortaţia apostolică uimeşte prin mărime şi articulare. Ea este subîmpărţită în nouă capitole şi peste 300 de paragrafe. Dar se deschide cu şapte paragrafe introductive care scot în evidenţă deplină conştiinţa complexităţii temei şi aprofundarea pe care o cere. Se afirmă că intervenţiile Părinţilor la Sinod au compus un „poliedru preţios” (AL 4) care trebuie apărat. În acest sens Papa scrie că „nu toate discuţiile doctrinale, morale sau pastorale trebuie să fie rezolvate cu intervenţii ale magisteriului”. Aşadar pentru unele chestiuni „în fiecare ţară sau regiune se pot căuta soluţii mai înculturate, atente la tradiţiile şi la provocările locale. De fapt, «culturile sunt foarte diferite între ele şi fiecare principiu general […] are nevoie să fie înculturat, dacă vrea să fie respectat şi aplicat»” (AL 3). Aceste principiu de înculturare este într-adevăr important chiar şi în modul de a pune şi de a înţelege problemele care, dincolo de chestiunile dogmatice bine definite de Magisteriul Bisericii, nu poate să fie „globalizat”.

Dar mai ales Papa afirmă imediat şi cu claritate că trebuie ieşit din opoziţia sterilă dintre neliniştea de schimbare şi aplicarea pură şi simplă a normelor abstracte. Scrie el: „Dezbaterile care se află în mijloacele de comunicare sau în publicaţii şi chiar între slujitorii Bisericii merg de la o dorinţă neînfrânată de a schimba totul fără suficientă reflecţie sau fundament, la atitudinea care pretinde să rezolve totul aplicând normative generale sau trăgând concluzii excesive din unele reflecţii teologice” (AL 2).

 

Capitolul întâi: „În lumina Cuvântului”

Fiind puse aceste premise, Papa articulează reflecţia sa pornind de la Sfintele Scripturi cu primul capitol, care se dezvoltă ca o meditaţie asupra Psalmului 128, caracteristic liturgiei nupţiale ebraice precum şi celei creştine. Biblia „este populată de familii, de generaţii, de istorii de iubire şi de crize familiale” (AL 8) şi pornind de la această realitate se poate medita cum familia nu este un ideal abstract, ci o „misiune «artizanală»” (AL 16) care se exprimă cu duioşie (AL 28) dar care s-a confruntat şi cu păcatul încă de la început, când relaţia de iubire s-a transformat în dominare (cf. AL 19). Aşadar Cuvântul lui Dumnezeu „nu se arată ca o secvenţă de teze abstracte, ci ca o însoţitoare de călătorie şi pentru familiile care sunt în criză sau trec prin vreo durere şi le indică lor ţinta drumului” (AL 22).

 

Capitolul al doilea: „Realitatea şi provocările familiilor”

Pornind de la terenul biblic în capitolul al doilea Papa analizează situaţia actuală a familiilor ţinând „picioarele pe pământ” (AL 6), luând pe larg din Rapoartele conclusive ale celor două Sinoade şi tratând numeroase provocări, de la fenomenul migrator la negarea ideologică a diferenţei de sex („ideologia gender”); de la cultura provizoriului la mentalitatea antinatalistă şi la impactul biotehnologiilor în domeniul procreaţiei; de la lipsa de casă şi de loc de muncă la pornografie şi la abuzul de minori; de la atenţia faţă de persoanele cu handicap la respectarea bătrânilor; de la deconstrucţia juridică a familiei la violenţa faţă de femei. Papa insistă asupra concreteţii, care este un cifru fundamental al Exortaţiei. Şi concreteţea şi realismul sunt cele care pun o diferenţă substanţială între „teorii” de interpretare a realităţii şi „ideologii”.

Citând Familiaris consortio, Francisc afirmă că „este sănătos a da atenţie realităţii concrete, pentru că «cererile şi apelurile Duhului răsună şi în înseşi evenimentele istoriei», prin care «Biserica poate fi condusă la o înţelegere mai profundă a misterului inepuizabil al căsătoriei şi al familiei»” (AL 31). Aşadar, fără a asculta realitatea nu este posibil să se înţeleagă nici exigenţele prezentului nici apelurile Duhului. Papa notează că individualismul exasperat face dificil astăzi faptul de a se dărui unei alte persoane în manieră generoasă (cf. AL 33). Iată o fotografie interesantă a situaţiei: „Se teme de singurătate, se doreşte un spaţiu de protecţie şi de fidelitate, dar în acelaşi timp creşte teama de a fi capturaţi de o relaţie care poate să amâne satisfacerea aspiraţiilor personale” (AL 34).

Umilinţa realismului ajută să nu se prezinte „un ideal teologic al căsătoriei prea abstract, aproape artificial construit, departe de situaţia concretă şi de posibilităţile efective ale familiilor aşa cum sunt” (AL 36). Idealismul îndepărtează de la considerarea căsătoriei ceea ce este ea, adică un „drum dinamic de creştere şi realizare”. Pentru aceasta nu trebuie nici să se creadă că familiile se susţin „numai insistând pe chestiuni doctrinale, bioetice şi morale, fără a motiva deschiderea la har” (AL 37). Invitând la o anumită „autocritică” a unei prezentări neadecvate a realităţii matrimoniale şi familiale, Papa insistă că este necesar să se dea spaţiu formării conştiinţei credincioşilor: „Suntem chemaţi să formăm conştiinţele, nu să pretindem înlocuirea lor” (AL 37). Isus propunea un ideal exigent dar „nu pierdea niciodată apropierea compătimitoare de persoanele fragile precum samariteana sau femeia adulteră” (AL 38).

 

Capitolul al treilea: „Privirea îndreptată spre Isus: vocaţia familiei”

Capitolul al treilea este dedicat câtorva elemente esenţiale ale învăţăturii Bisericii cu privire la căsătorie şi familie. Prezenţa acestui capitol este importantă pentru că ilustrează în manieră sintetică în 30 de paragrafe vocaţia la familiei conform Evangheliei aşa cum a fost receptată de Biserică în timp, mai ales despre tema indisolubilităţii, a sacramentalităţii căsătoriei, a transmiterii vieţii şi a educaţiei copiilor. Sunt citate pe larg Gaudium et spes a Conciliului al II-lea din Vatican, Humanae vitae a lui Paul al VI-lea, Familiaris consortio a lui Ioan Paul al II-lea.

Privirea este amplă şi include şi „situaţiile imperfecte”. De fapt citim: „«Discernământul prezenţei de semina Verbi în celelalte culturi (cf. Ad gentes, 11) poate să fie aplicat şi realităţii matrimoniale şi familiale. În afară de adevărata căsătorie naturală există elemente pozitive prezente în formele matrimoniale din alte tradiţii religioase», deşi nu lipsesc nici umbrele” (AL 77). Reflecţia include şi „familiile rănite” în faţa cărora Papa afirmă – citând Relatio finalis al Sinodului din 2015 – „trebuie mereu amintit un principiu general: «Să ştie păstorii că, din iubire faţă de adevăr, sunt obligaţi să discearnă bine situaţiile» (Familiaris consortio, 84). Gradul de responsabilitate nu este egal în toate cazurile şi pot să existe factori care limitează capacitatea de decizie. De aceea, în timp ce trebuie exprimată cu claritate doctrina, trebuie evitate judecăţi care nu ţin cont de complexitatea diferitelor situaţii şi este necesar să fie atenţi la modul în care persoanele trăiesc şi suferă din cauza condiţiei lor” (AL 79).

 

Capitolul al patrulea: „Iubirea în căsătorie”

Capitolul al patrulea tratează despre iubirea în căsătorie şi o ilustrează pornind de la „imnul adus iubirii” al sfântului Paul în 1Cor 13,4-7. Capitolul este o adevărată exegeză atentă, punctuală, inspirată şi poetică a textului paulin. Am putea spune că este vorba despre o colecţie de fragmente dintr-un discurs iubitor care este atent să descrie iubirea umană în termeni absolut concreţi. Rămânem uimiţi de capacitatea de introspecţie psihologică ce marchează această exegeză. Aprofundarea psihologică intră în lumea emoţiilor soţilor – pozitive şi negative – şi în dimensiunea erotică a iubirii. Este vorba despre o contribuţie extrem de bogată şi preţioasă pentru viaţa creştină a soţilor, care nu avea până acum comparaţie în documente papale precedente.

În modul său acest capitol constituie un mic tratat în cadrul tratării mai ample, pe deplin conştient de cotidianitatea iubirii care este duşmană a oricărui idealism: „nu trebuie aruncată peste două persoane limitate – scrie Pontiful – povara teribilă de a trebui să reproducă în manieră perfectă unirea care există între Cristos şi Biserica sa, deoarece căsătoria ca semn implică «un proces dinamic, care înaintează treptat cu integrarea progresivă a darurilor lui Dumnezeu»” (AL 122). Dar pe de altă parte Papa insistă în manieră puternică şi hotărâtă asupra faptului că „în însăşi natura iubirii conjugale există deschiderea spre definitiv” (AL 123), chiar în interiorul acelei „combinări de bucurii şi de trude, de tensiuni şi de odihnă, de suferinţe şi de eliberări, de satisfacţii şi de căutări, de deranjuri şi de plăceri” (AL 126) care este întocmai căsătoria.

Capitolul se încheie cu o reflecţie foarte importantă despre „transformarea iubirii” pentru că „prelungirea vieţii face în aşa fel încât să aibă loc ceva ce nu era obişnuit în alte timpuri: relaţia intimă şi apartenenţa reciprocă trebuie să se păstreze timp de patru, cinci sau şase decenii, şi asta comportă necesitatea de a se alege din nou unul pe altul de mai multe ori” (AL 163). Aspectul fizic se schimbă şi atracţia iubitoare nu dispare ci se schimbă: dorinţa sexuală cu timpul se poate transforma în dorinţă de intimitate şi „complicitate”. „Nu putem să ne promitem să avem aceleaşi sentimente toată viaţa. Dar putem cu siguranţă să avem un proiect comun stabil, să ne angajăm să ne iubim şi să trăim uniţi până când moartea ne va despărţi şi să trăim mereu o intimitate bogată” (AL 163).

 

Capitolul al cincilea: „Iubirea care devine rodnică”

Capitolul al cincilea este în întregime concentrat asupra rodniciei şi aspectului de generare a iubirii. Se vorbeşte în manieră profundă din punct de vedere spiritual şi psihologic despre primirea unei vieţi noi, despre aşteptarea propriei sarcinii, despre iubirea de mamă şi de tată. Dar şi despre rodnicia lărgită, despre adopţie, despre primirea contribuţiei familiilor de a promova o „cultură a întâlnirii”, despre viaţa în familie în sens larg, cu prezenţa de unchi, verişori, rude ale rudelor, prieteni. Amoris laetitia nu ia în considerare familia „mononucleară”, pentru că este foarte conştientă de familie ca reţea de relaţii ample. Însăşi mistica sacramentului căsătoriei are un profund caracter social (cf. AL 186). Şi în cadrul acestei dimensiuni sociale Papa subliniază îndeosebi fie rolul specific al raportului dintre tineri şi bătrâni, fie relaţia dintre fraţi şi surori ca stagiu de creştere în relaţia cu ceilalţi.

 

Capitolul al şaselea: „Câteva perspective pastorale”

În capitolul al şaselea Papa tratează câteva căi pastorale care orientează la construirea de familii solide şi rodnice după planul lui Dumnezeu. În această parte Exortaţia face recurs larg la Rapoartele conclusive ale celor două Sinoade şi la catehezele Papei Francisc şi ale lui Ioan Paul al II-lea. Se reafirmă că familiile sunt subiect şi nu numai obiect de evanghelizare. Papa afirmă „că slujitorilor hirotoniţi le lipseşte adesea o formare adecvată pentru a trata problemele actuale complexe ale familiilor” (AL 202). Dacă pe de o parte trebuie îmbunătăţită formarea psiho-afectivă a seminariştilor şi implicată mai mult familia în formarea la slujire (cf. AL 203), pe de altă parte „poate fi utilă […] şi experienţa tradiţiei orientale lungi a preoţilor căsătoriţi” (AL 202).

Apoi Papa tratează tema conducerii logodnicilor pe drumul de pregătire la căsătorie, a însoţirii soţilor în primii ani ai vieţii matrimoniale (inclusiv tema paternităţii responsabile), dar şi în unele situaţii complexe şi îndeosebi în crize, ştiind că „fiecare criză ascunde o veste bună care trebuie ştiut să se asculte ascuţind auzul inimii” (AL 232). Se analizează câteva cauze de crize, între care o maturizare afectivă întârziată (AL 239).

În afară de asta se vorbeşte şi despre însoţirea persoanelor abandonate, despărţite sau divorţate şi se subliniază importanţa recentei reforme a procedurilor pentru recunoaşterea cazurilor de nulitate matrimonială. Se scoate în evidenţă suferinţa copiilor în situaţiile conflictuale şi se conclude: „Divorţul este un rău şi este foarte îngrijorătoare creşterea numărului de divorţuri. Pentru aceasta, fără îndoială, misiunea noastră pastorală cea mai importantă cu privire la familii este să întărim iubirea şi să ajutăm la vindecarea rănilor, în aşa fel încât să putem preveni extinderea aceste drame în epoca noastră” (AL 246). Se ating apoi situaţiile căsătoriilor mixte şi ale celor cu disparitate de cult şi situaţia familiilor care au în cadrul lor persoane cu tendinţă homosexuală, reafirmând respectul faţă de ele şi refuzarea oricărei discriminări nedrepte şi a oricărei forme de agresiune sau violenţă. Este preţioasă din punct de vedere pastoral partea finală a capitolului: „Când moartea îşi plantează boldul său”, despre tema pierderii persoanelor dragi şi a văduviei.

 

Capitolul al şaptelea: „A întări educaţia copiilor”

Capitolul al şaptelea este în întregime dedicat educaţiei copiilor: formarea lor etică, valoarea sancţiunii ca stimulent, realismul răbdător, educaţia sexuală, transmiterea credinţei şi mai în general viaţa familială ca un context educativ. Este interesantă înţelepciunea practică ce transpare la fiecare paragraf şi mai ales atenţia faţă de gradualitate şi faţă de paşii mici „care pot fi înţeleşi, acceptaţi şi apreciaţi” (AL 271).

Există un paragraf deosebit de semnificativ şi fundamental din punct de vedere pedagogic în care Francisc afirmă clar că „obsesia nu este educativă şi nu se poate avea un control al tuturor situaţiilor în care un copil ar putea să treacă […]. Dacă un părinte este obsedat să ştie unde se află copilul său şi să controleze toate mişcările sale, va încerca numai să domine spaţiul său. În acest mod nu-l va educa, nu-l va întări, nu-l va pregăti să înfrunte provocările. Ceea ce interesează în mod deosebit este de a genera în copil, cu multă iubire, procese de maturizare a libertăţii sale, de pregătire, de creştere integrală, de cultivare a autonomiei autentice” (AL 261).

Însemnată este secţiunea dedicată educaţiei sexuale, intitulată foarte expresiv: „Da educaţiei sexuale”. Se susţine necesitatea ei şi se pune întrebarea „dacă instituţiile noastre educative au asumat această provocare […] într-o epocă în care se tinde să se banalizeze şi să se sărăcească sexualitatea”. Ea trebuie realizată „în cadrul unei educaţii la iubire, la dăruire reciprocă” (AL 280). Se atenţionează cu privire la expresia „sex sigur”, pentru că transmite „o atitudine negativă faţă de finalitatea procreativă naturală a sexualităţii, ca şi cum un eventual copil ar fi un duşman de care trebuie să se protejeze. Astfel se promovează agresivitatea narcisistă în locul primirii” (AL 283).

 

Capitolul al optulea: „A însoţi, a discerne şi a integra fragilitatea”

Capitolul al optulea constituie o invitaţie la milostivire şi la discernământ pastoral în faţa situaţiilor care nu răspund pe deplin la ceea ce Domnul propune. Papa aici foloseşte trei verbe foarte importante: „a însoţi, a discerne şi a integra” care sunt fundamentale în înfruntarea situaţiilor de fragilitate, complexe sau iregulare. Apoi Papa prezintă gradualitatea necesară în pastoraţie, importanţa discernământului, normele şi circumstanţele atenuante în discernământul pastoral şi în sfârşit ceea ce el defineşte „logica milostivirii pastorale”.

Capitolul al optulea este foarte delicat. Pentru a-l citi trebuie amintit că „adesea munca Bisericii se aseamănă cu aceea a unui spital de campanie” (AL 291). Aici Pontiful asumă ceea ce a fost rod al reflecţiei Sinodului despre tematici controversate. Se reafirmă ce anume este căsătoria creştină şi se adaugă că „alte forme de unire contrazic radical acest ideal, în timp ce unele îl realizează măcar în mod parţial şi analog”. Aşadar Biserica „nu încetează să valorizeze «elementele constructive în acele situaţii care nu corespund încă sau nu mai corespund» învăţăturii sale despre căsătorie” (AL 292).

Cât priveşte „discernământul” cu privire la situaţiile „iregulare” Papa observă: „trebuie evitate judecăţi care nu ţin cont de complexitatea diferitelor situaţii şi este necesar să fie atenţi la modul în care persoanele trăiesc şi suferă din cauza condiţiei lor” (AL 296). Şi continuă: „Este vorba de a-i integra pe toţi, trebuie ajutat fiecare să găsească propriul mod de a participa la comunitatea eclezială, pentru ca să se simtă obiect al unei milostiviri «nemeritate, necondiţionate şi gratuite»” (AL 297). Iarăşi: „Divorţaţii care trăiesc o nouă unire, de exemplu, pot să se afle în situaţii foarte diferite, care nu trebuie să fie catalogate sau închise în afirmaţii prea rigide fără a lăsa spaţiu unui discernământ personal şi pastoral adecvat” (AL 298).

În această linie, primind observaţiilor multor Părinţi sinodali, Papa afirmă că „botezaţii care sunt divorţaţi şi recăsătoriţi civil trebuie să fie mai integraţi în comunităţile creştine în diferitele moduri posibile, evitând orice formă de scandal”. „Participarea lor poate să se exprime în diferite servicii ecleziale […] Ei nu trebuie să se simtă excomunicaţi, ci pot să trăiască şi să se dezvolte ca mădulare vii ale Bisericii […]. Această integrare este necesar şi pentru îngrijirea şi educaţia creştină a copiilor lor” (AL 299).

Mai în general Papa face o afirmaţie extrem de importantă pentru a înţelege orientarea şi sensul Exortaţiei: „Dacă se ţine cont de varietatea nenumărată de situaţii concrete […] este de înţeles că nu ar trebui să se aştepte de la Sinod sau de la această Exortaţie o nouă normativă generală de tip canonic, aplicabilă la toate cazurile. Este posibilă numai o nouă încurajare la un discernământ personal şi pastoral responsabil al cazurilor particulare, care ar trebuie să recunoască faptul că, deoarece «gradul de responsabilitate nu este egal în toate cazurile», consecinţele sau efectele unei norme nu trebuie în mod necesar să fie mereu aceleaşi” (AL 300). Papa dezvoltă în mod aprofundat exigenţe şi caracteristici ale drumului de însoţire şi discernământ în dialog aprofundat între credincioşi şi păstori. În acest scop aminteşte reflecţia Bisericii „despre condiţionări şi circumstanţe atenuante” în ceea ce priveşte imputabilitatea şi responsabilitatea acţiunilor şi, sprijinindu-se pe sfântul Toma de Aquino, se opreşte asupra raportului dintre „norme şi discernământ” afirmând: „Este adevărat că normele generale prezintă un bine care nu trebuie să fie niciodată neascultat nici neglijat, dar în formularea lor nu pot cuprinde absolut toate situaţiile particulare. În acelaşi timp trebuie spus că, tocmai pentru acest motiv, ceea ce face parte dintr-un discernământ practic în faţa unei situaţii particulare nu poate să fie ridicat la nivelul unei norme” (AL 304).

În ultima secţiune a capitolului: „Logica milostivirii pastorale”, Papa Francisc, pentru a evita echivocuri, reafirmă cu putere: „A înţelege situaţiile excepţionale nu implică niciodată a ascunde lumina idealului cel mai deplin nici a propune mai puţin de cât Isus oferă fiinţei umane. Astăzi, mai important decât o pastoraţie a falimentelor este efortul pastoral pentru a consolida căsătoriile şi astfel a preveni rupturile” (AL 307). Însă sensul în ansamblu al capitolului şi al spiritului pe care Papa Francisc vrea să-l imprime pastoraţiei Bisericii este bine rezumat în cuvintele finale: „Îi invit pe credincioşii care trăiesc situaţii complexe să se apropie cu încredere de un colocviu cu păstorii lor sau cu laici care trăiesc dedicaţi Domnului. Nu întotdeauna vor găsi în ei o confirmare a propriilor idei şi a propriilor dorinţe, dar cu siguranţă vor primi o lumină care le va permite să înţeleagă mai bine ceea ce se întâmplă şi vor putea descoperi un drum de maturizare personală. Şi îi invit pe păstori să asculte cu afect şi seninătate, cu dorinţa sinceră de a intra în inima dramei persoanelor şi de a înţelege punctul lor de vedere, pentru a le ajuta să trăiască mai bine şi să recunoască locul lor în Biserică” (AL 312). Cu privire la „logica milostivirii pastorale” Papa Francisc afirmă cu putere: „Uneori ne costă mult să dăm spaţiu în pastoraţie iubirii necondiţionate a lui Dumnezeu. Punem atâtea condiţii milostivirii pe care o golim de sens concret şi de semnificaţie reală şi acesta este cel mai rău mod de a îneca Evanghelia” (AL 311).

 

Capitolul al nouălea: „Spiritualitate conjugală şi familială”

Capitolul al nouălea este dedicat spiritualităţii conjugale şi familiale, „formată din mii de gesturi reale şi concrete” (AL 315). Cu claritate se spune că „aceia care au dorinţe spirituale profunde nu trebuie să simtă că familia îi îndepărtează de la creşterea în viaţa Duhului, ci că este un parcurs pe care Domnul îl foloseşte pentru a-i duce pe culmile unirii mistice” (AL 316). Totul, „momentele de bucurie, odihna sau sărbătoarea, şi chiar sexualitatea, se experimentează ca o participare la viaţa deplină a Învierii sale” (AL 317). Apoi se vorbeşte despre rugăciune în lumina Paştelui, despre spiritualitatea iubirii exclusive şi libere în provocarea şi în dorinţa de a îmbătrâni şi de a se consuma împreună, reflectând fidelitatea lui Dumnezeu (cf. AL 319). Şi în sfârşit spiritualitatea „îngrijirii, a mângâierii şi a stimulării”. „Toată viaţa familiei este o «păşune» milostivă. Fiecare, cu grijă, pictează şi scrie în viaţa celuilalt” (AL 322), scrie Papa. Este profundă „experienţă spirituală a contempla fiecare persoană dragă cu ochii lui Dumnezeu şi a-l recunoaşte pe Cristos în ea” (AL 323).

În paragraful conclusiv Papa afirmă: „Nicio familie nu este o realitate perfectă şi confecţionată o dată pentru totdeauna, ci cere o dezvoltare treptată a propriei capacităţi de a iubi […]. Toţi suntem chemaţi să ţinem vie tinderea spre ceva care este dincolo de noi înşine şi de limitele noastre şi fiecare familie trebuie să trăiască în acest stimulent constant. Să mergem, familii, să continuăm să mergem! […]. Să nu pierdem speranţa din cauza limitelor noastre, dar nici să nu renunţăm să căutăm plinătatea de iubire şi de comuniune care ne-a fost promisă” (AL 325).

Exortaţia apostolică se încheie cu o rugăciune către Sfânta Familie (AL 325).

***

Cum este posibil să se înţeleagă deja dintr-o examinare rapidă a conţinuturilor sale, Exortaţia apostolică Amoris laetitia vrea să reafirme cu putere nu „idealul” familiei, ci realitatea sa bogată şi complexă. Există în paginile sale o privire deschisă, profund pozitivă, care se hrăneşte nu din abstracţii sau proiecţii ideale, ci dintr-o atenţie pastorală faţă de realitate. Documentul este o lectură densă de idei spirituale şi de înţelepciune practică utilă fiecărei perechi umane sau persoanelor care doresc să construiască o familie. Se vede mai ales că a fost rod al experienţei concrete cu persoane care ştiu din experienţă ce este familia şi trăirea împreună timp de mulţi ani. De fapt Exortaţia vorbeşte limbajul experienţei.

Traducere de Pr. Mihai Pătrașcu