Parintii Bisericii

Omul, a carui îndeletnicire este sau era scrisul, devine altul prin opera sa. El se prezinta nu ca un om, ci ca o carte. De aici, si expresia: „vorbeste ca o carte”, expresie care, de altfel, nu este un compliment. Sa ne gândim, de exemplu, la conferentiarii care îsi citesc textul conferintei. Pentru cei initiati în patrologie, Clement de Alexandria este autorul Pedagogului. Toata lumea stie ca sfântul Augustin a scris o carte numita Confesiuni. Unii, atrasi de titlu, se încumeta sa o deschida, însa o închid îndata ce-si dau seama ca autorul nu-si dezvaluie pe larg filmul amorurilor ilegitime. Pacat! Cititorul l-ar fi descoperit pe omul care se numeste Aurelius Augustinus.

  În loc sa enumeram lucrarile unui autor, poate e mai bine daca am încerca sa descoperim cine este acest om: sa cunoastem omul concret, viu, în carne si oase, cuprins de pasiune si ura, slab sau violent. În fond, opera sa ne intereseaza, nu pentru ca pe rafturile bibliotecii sunt aliniate 15 volume in quarto, ci pentru ca ea este opera unui om exceptional numit Augustin; aceasta opera ne ajuta sa descoperim un om, ba, mai mult, un crestin, adica un om patruns de credinta în Cristos.
  Scriitorii crestini din primele cinci veacuri crestine, pe care îi numim parintii Bisericii, au fiecare o fizionomie proprie cu trasaturi bine conturate. Ar fi usor sa-i clasificam dupa anumite criterii prestabilite si sa vedem în Augustin un emotiv activ si, împreuna cu H. Marrou, în Ioan Crisostomul un introvertit. Sau, dimpotriva, caci nu putem avea încredere în toate clasificarile, sa spunem, de exemplu, ca Grigore din Nazianz era un tip nelinistit, care avea nevoie de caldura si prezenta cuiva, iar Tertulian, unul pesimist, independent, nesatisfacut.

  Când vorbim despre literatura, trebuie sa tinem cont si de geografie. Africanul Ciprian nu reactioneaza ca Ilariu de Poitiers; grecii au o sensibilitate, o vigoare filozofica deosebita, care le permit sa-i întreaca pe majoritatea latinilor. Sa nu mai vorbim despre emotia si lirismul sirienilor, cum ar fi, de exemplu, sfântul Efrem.
  În aceasta carte, ne-am straduit, gravând portretele, sa razuim ghipsul în care unii i-au pus pe acesti înaintasi, împiedicându-i sa respire, sa traiasca, sa fie ei însisi. Preocuparea noastra a fost sa regasim omul – care, uneori, face sa vibreze textul, ori sa cada o lacrima –, cu sensibilitatea si inteligenta sa puse de credinta în slujba evangheliei.

  Daca epoca în care a trait Irineu sau Ciprian nu este identica cu cea a lui Augustin sau a lui Grigore de Nyssa, cu atât mai putin poate fi identica cu a noastra. Pentru a o întelege, este important sa o apropiem de noi, sa luminam lucrurile necunoscute cu cele cunoscute, situatiile îndepartate cu cele mai apropiate noua si care sunt asemanatoare cu acelea. Atanasiu si Ilariu au fost niste „opozanti”. Au avut curajul sa spuna „nu” totalitarismului imperial, asemanator, cât priveste metodele, oricarui totalitarism. Daca ar fi sa ne gândim la perioada anilor 1940-1944, nu ne vine oare în minte, spontan, timpul apocaliptic trait de Augustin, si astfel, nu întelegem mai bine opera sa - „Cetatea lui Dumnezeu”?

  Cunoscând mai bine omul, mediul în care a trait, întelegem mai bine contributia pe care o are opera sa la istoria crestinismului si, poate, suntem tentati sa ne familiarizam chiar cu opera sa. Nimic nu creeaza mai bine un contact personal cu omul, decât textul care-i prelungeste existenta. Reîntoarcerea la parintii Bisericii se înscrie în miscarea de reîntoarcere la originile noastre crestine, numita întoarcerea la izvoare. Suntem, în secolul al XX-lea, fericitii beneficiari ai miscarii biblice si liturgice. Nu exista calauze mai bune decât Origene si Augustin pentru a întelege sufletul si spiritul Scripturii, cu conditia sa nu pierdem niciodata din vedere progresele realizate de stiintele biblice.

  În ceea ce priveste liturgia, parintii Bisericii nu s-au multumit sa o comenteze catecumenilor si credinciosilor, ci au modelat-o, au construit-o, au trait-o. Ambroziu si Vasile au avut un rol determinant în compunerea textelor liturgice. Reînnoirea biblica si liturgica ar fi incompleta daca n-ar fi însotita de reîntoarcerea la parintii Bisericii. Cursul nostru de patrologie „concreta” ar dori sa miste publicul în aceasta directie.

  Am încercat sa ne familiarizam cu Iustin si Ambroziu, straduindu-ne sa le trasam fizionomia. Portretele – e necesar sa o spunem – nu sunt o reconstituire romantata, ci o deducere bazata pe un studiu asiduu si minutios al scrierilor lor. Am redus referintele la minimum pentru a nu îngreuna cartea si a nu pierde din vedere publicul caruia ne adresam. Specialistul va descoperi ca suntem datori unor studiosi eruditi, precum Mons. Duchesne, A. Puech, P. Labriolle, G. Bardy, J. Quasten, H. von Campenhausen. Prin urmare, cartea nu se adreseaza specialistilor. Am redus la minimum trimiterile pentru a nu îngreuna lectura cartii, caci am avut în vedere publicul caruia ne adresam. Nu putem însa sa le-o interzicem nici celor dintâi, pentru timpul lor liber. Dar, redactând-o pe parcursul a doi ani de predare la Universitatea din Quebec, am încercat sa îi prezentam tinerilor studenti pe sfintii parinti într-o lumina noua, mai aproape de viata de ieri si de azi.

A. Hamma