Atunci când oamenii se prind de cer. Fragmente despre speranţă

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Atunci când oamenii se prind de cer. Fragmente despre speranţă, scrisă de pr. dr. Gabriel-Iulian Robu, coord. Cartea apare în colecția „Tratate de teologie”, în formatul 14×20, are 146 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 15 lei. 

Sâmbătă, 30 octombrie 2021, la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi a avut loc Simpozionul Biblia şi speranţa. Abordări, perspective, aplicaţii. Manifestarea culturală a fost organizată de Facultatea de Teologie Romano-Catolică, în colaborare cu Institutul Teologic Romano-Catolic şi Oficiul pentru Pastoraţie Biblică al Diecezei Romano-Catolice de Iaşi. Acest act academic s-a înscris în seria de iniţiative prilejuite de sărbătoarea aniversară a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Moderatorul simpozionului a fost pr. Iulian Faraoanu.

Volumul de faţă, cu titlul Atunci când oamenii se prind de cer. Fragmente despre speranţă, însumează o parte din conferinţele ţinute cu acea ocazie, dar şi alte scrieri despre Biblie şi speranţă. Este o temă de mare actualitate, dacă ţinem cont de contextul în care trăieşte omenirea în ultimul timp. În faţa provocărilor acestor vremuri, şi teologul, preotul şi creştinul trebuie să ia atitudine. Nu pot adopta tactica struţului până va trece primejdia. În acest sens, pornind de la Sfânta Scriptură, care este sufletul întregii teologii, autorii convocaţi pentru acest volum colectiv prezintă modul în care cuvântul lui Dumnezeu este lumină pentru paşii noştri şi astăzi şi izvor de speranţă.

În articolul Apocalipsa lui Ioan. Promisiune şi speranţă, pr. Iulian Faraoanu prezintă îndemnul pe care Ioan îl dă creştinilor din Asia Mică aflaţi în faţa pericolului idolatriei, al adaptării la mentalitatea timpului şi al persecuţiilor. Cuvintele lui Ioan îi îndeamnă la rezistenţă şi fidelitate în ciuda vicisitudinilor prin care trec. Creştinii sunt sfătuiţi să nu îşi piardă speranţa, ci să privească spre Ierusalimul ceresc îmbrăcat în splendoare, deoarece Dumnezeu, chiar dacă aparent întârzie, va face dreptate aleşilor săi şi îi va răsplăti.

În articolul Biblia, exegeza şi teologia dogmatică în viziunea lui Karl Rahner, scris de pr. Lucian Păuleţ, este reliefată necesitatea unei relaţii rodnice între exegeză şi teologia dogmatică. Din păcate, în timpurile foarte recente şi astăzi, există riscul ca ambele discipline să fie înţelese separat una de cealaltă. Conferinţa părintelui vrea să atragă atenţia asupra necesităţii unei abordări unitare, punând întrebări precum: Unde se întâlnesc cele două discipline? Ce învaţă exegeza şi dogmatica una de la cealaltă? Cum se completează reciproc? Pentru a schiţa un răspuns la aceste probleme, în acest articol se face apel în principal la un eseu scris în 1961 de Karl Rahner, „Exegeza şi Teologia Dogmatică”. Chiar şi după 60 de ani, acest eseu rahnerian se dovedeşte a fi actual, deoarece nu abordează teme strict exegetice ori dogmatice care devin cumva uzate odată cu trecerea timpului şi progresul disciplinelor teologice, ci despre principiile călăuzitoare mai durabile decât rapiditatea cu care avansează studiile exegetice şi dogmatice în zilele noastre.

În articolul intitulat Aşteptând speranţa fericită – de la escatologie la escatopraxie, pr. Gabriel-Iulian Robu porneşte de la o antropologie de jos şi individualizează în ţesutul naturii umane o apertură către speranţă, o deschidere ce se articulează pe anumite infrastructuri antropologice ale speranţei. Cu ajutorul unor autori relevanţi precum I. Sanna, J. Alfaro, B. Welte, G. Marcel, sunt semnalate anumite indicii ale prezenţei acestor infrastructuri. Aceste infrastructuri ale speranţei îl dispun pe om să privească spre Dumnezeu în momentele limită ale existenţei sale şi nu doar atunci. Speranţa nu este doar o atitudine interioară, ci şi o virtute ce influenţează acţiunea. În acest sens, cel care trăieşte şi este mântuit prin speranţă va căuta o ortopraxie, care în lumina lucrurilor din urmă se converteşte într-o escatopraxie. Adevărata escatopraxie se configurează ca o veritabilă etică a speranţei care se manifestă prin iubire. Există de aceea o strânsă legătură între a spera şi a iubi.

Articolul Speranţa noastră pentru voi este neclintită (2Cor 1,7a). Perspective şi aplicaţii teologico-spirituale în Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Corinteni, al pr. Ionuţ Eremia Imbrişcă, prezintă o parte din încercările prin care a trebuit să treacă apostolul Paul pentru Evanghelie. Acestea ar fi putut să-l conducă la descurajare, însă nu s-a întâmplat acest lucru; dimpotrivă, încercările l-au condus la întărirea convingerii că în mijlocul greutăţilor era însoţit de prezenţa lui Dumnezeu. Totodată, aceste încercări l-au condus pe Apostol să se încreadă în mod temeinic în propria carismă şi chemare. Autorul articolului alege ca punct de referinţă Scrisoarea a doua către Corinteni pentru a scoate în relief rolul speranţei în viaţa lui Paul. Deoarece speranţa nu este doar un concept teologic, ci şi o experienţă de credinţă, în partea finală, autorul propune câteva aplicaţii concrete pentru viaţa noastră.

În articolul intitulat Părintele Otto Canisius Farrenkopf, SJ (1888-1967) – model de speranţă pentru creştinii din perioada persecuţiei comuniste, pr. Fabian Doboş prezintă biografia părintelui Farrenkopf, SJ, cele cinci arestări succesive şi sfârşitul acestui preot iezuit. Părintele Farrenkopf s-a născut pe 5 februarie 1888, la Buchen-Baden-Odenwald (Germania). A intrat în Ordinul Iezuit ca novice la Feldkirch (Austria). Între 1913–1916 a activat ca misionar la Bombay (India). În perioada 1916–1918 a activat ca infirmier voluntar în Franţa. A fost, timp de mai mulţi ani, duhovnicul arhiepiscopului de Bucureşti, Mons. Alexandru Theodor Cisar. Încă de la declanşarea prigoanei comuniste, părintele Farrenkopf, SJ, şi-a împlinit cu devoţiune toate sarcinile şi şi-a structurat activitatea preoţească în conformitate cu ceea ce ceruse Sfântul Scaun. A fost arestat de cinci ori de către comunişti. Aceştia, văzând rezistenţa şi fermitatea sa, îl consideraseră în cele din urmă „un nebun”. Da, a fost „un nebun pentru Cristos”, animat de iubirea faţă de Biserica lui Cristos şi de speranţa Împărăţiei sale.

Ne dorim ca toate aceste contribuţii ale autorilor care au lucrat la volumul de faţă să aducă speranţă în sufletele cititorilor.

Pr. dr. Gabriel-Iulian Robu