Catolicism : aspectele sociale ale dogmei

La Editura "Sapientia" a apărut recent cartea Catolicism. Aspectele sociale ale dogmei , scrisă de Henri de Lubac și tradusă în limba română de Marius Boldor. Cartea apare în colecţia „Tratate de teologie”, în format 14x20, are 532 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la prețul de 30 lei.

Apariţia în limba română a renumitei lucrări Catolicismul, de Henri de Lubac, reprezintă un eveniment care trebuie salutat de toţi cei preocupaţi de teologie.

Chiar dacă titlul poate lăsa locul unei greşite interpretări a conţinutului cărţii, Catolicismul nu este, de fapt, un tratat special despre Biserica Romano-Catolică, ci, după cum declara autorul însuşi în 1978, în prefaţa la ediţia în italiană, o lucrare în care s-a încercat prezentarea „dimensiunii universale, sau, mai exact, catolice a creştinismului”.

Trebuie spus, totuşi, că substantivul catolicism a fost un termen la modă în teologia occidentală, începând cu secolul al XIX-lea şi până în prima jumătate a secolului al XX-lea, una din cele mai cunoscute lucrări care apar în această epocă fiind cartea lui Karl Adam, Das Wesen des Katholizismus (1927), tradusă în engleză ca The Spirit of Catholicism (1929), iar în franceză sub titlul: Le vrai visage du Catholicisme (1931).

Astăzi, însă, termenul este din ce în ce mai puţin folosit, vorbindu-se mai mult despre o catolicitate care depăşeşte limitele confesionale ale catolicismului. Din acest motiv, vom insista, într-o primă etapă şi foarte pe scurt, pe înţelegerea catolicităţii, prezentând mai apoi câteva trăsături generale ale lucrării teologului francez.

Atât substantivul catolicism, cât şi catolicitate provin din adjectivul grec katholikos (catolic), care a dat în Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan expresia Katholikèn Ekklesían. Cu toate acestea, în traducerea ortodoxă în limba română, cel de-al treilea atribut al Bisericii din Crez nu a fost redat cu termenul de catolic(ă), cum ar fi fost normal pentru o Biserică de limbă latină, ci cu sobornicesc(ă), adjectiv care provine din limba slavonă, de lasobornaya, care traduce cuvântul grecesc katholikèn în versiunea slavonă a Crezului[1]. Aceasta, probabil, atât ca urmare a influenţei limbii slavone în vocabularul de cult al Bisericii Ortodoxe Române, cât şi puternicei încărcături confesionale a termenului catolic.

Cât priveşte sensurile pe care le poate îmbrăca noţiunea de catolicitate, interpretarea ortodoxă accentuează în mod special ideea de plenitudine sau întregime, afirmând, pe de o parte, autenticitatea, ortodoxia, fidelitatea faţă de Adevărul plenar, Isus Cristos, iar pe de altă parte, unitatea sau comuniunea la care suntem chemaţi în Duhul Sfânt.

Sprijinindu-se pe o abordare ignaţiană a catolicităţii, după care „acolo unde este Isus Cristos, acolo este şi Biserica catolică” (Ignațiu de Antiohia, †107, Epistola către Smirneni, 8,2), criteriul acestei catolicităţi este dat de prezenţa deplină a lui Cristos şi a Duhului în întreaga Biserică, în fiecare Biserică locală şi chiar în fiecare credincios, cu condiţia păstrării comuniunii cu restul Trupului. Pentru teologul G. Florovsky, de exemplu, Biserica este catolică „în toate elementele sale, în toate actele sale, în toate momentele vieţii ei. Întreaga sa structură, urzeala vie a trupului său este catolică. Fiecare membru al Bisericii este şi trebuie să fie catolic...”[2].

Urmând această perspectivă, unii teologi ortodocşi disting între catolicitatea ca plenitudine interioară şiuniversalitatea creştină înţeleasă ca ecumenicitate, cea din urmă nefiind, pentru ei, decât o consecinţă a plenitudinii interne, o calitate sau o manifestare exterioară a acesteia. Este adevărat că plenitudinea sau catolicitatea nu este condiţionată de universalitate, adevărul nu este condiţionat de număr, acest lucru fiind subliniat, de altfel, şi de Henri de Lubac în Catolicism. Biserica nu este catolică pentru că e „răspândită pe toată suprafaţa pământului şi cuprinde un mare număr de credincioşi. Ea era deja catolică în dimineaţa Cincizecimii, atunci când toţi membrii ei se găseau într-o mică sală, ea era în timpul când valurile ariene păreau c-o acoperă, ea va fi şi mâine, chiar dacă apostaziile masive o vor face să-şi piardă aproape toţi credincioşii. Esenţialmente, catolicitatea nu este o chestiune de geografie, nici de cifre. Deşi trebuie să se răspândească în spaţiu şi să se arate tuturor, ea nu este, totuşi, de natură materială, ci spirituală. Ca şi sfinţenia, ea este, în primul rând, ceva intrinsec Bisericii” (p. 51).

Totuşi, chiar dacă universalitatea este condiţionată de catolicitate, chiar dacă aspectul intern-calitativ îl determină pe cel extern-cantitativ, şi nu invers, este evident că ele sunt într-o strânsă unitate. Fiecare se împărtăşeşte de tot sau primeşte totul numai în cadrul întregului, adică în comuniune. Plenitudinea sau întregimea nu se pot realiza în izolare, ci în unitate. De fapt, orice gândire catolică trebuie să ţină cont de unitatea şi diversitatea comuniunii Persoanelor treimice, Biserica fiind icoană a armoniei trinitare. Numai astfel înţeleasă, catolicitatea poate deveni expresia întregii vieţi sau trăiri a Bisericii, o unitate realizată în comuniune, o unitate într-o diversitate complementară, „plinătatea aceluia care împlineşte toate în toţi” (Ef 1,23).

Revenind acum la cartea lui Henri de Lubac, trebuie spus că, împotriva celor ce se inspirau dintr-o concepţie exterioară şi temporală a mântuirii şi a Bisericii, acesta opune o viziune catolică a umanităţii şi a existenţei, a credinţei şi a dogmei creştine: „Să vezi în catolicism o religie printre altele... înseamnă să te înşeli asupra esenţei sale... Catolicismul este Religia. Este forma pe care trebuie s-o îmbrace umanitatea pentru a fi în sfârşit ea însăşi” (p. 331).

Chiar dacă scopul declarat al autorului este de a evidenţia în lucrare „câteva idei... atât de simple încât nu ne trece întotdeauna prin minte să le remarcăm; de asemenea, atât de fundamentale încât riscăm să nu avem niciodată ocazia să reflectăm la ele” (p. 14), cele trei secţiuni principale ale cărţii par a fi concepute din această perspectivă catolică. Prima parte dezvoltă caracterul social al creştinismului, accentuând, în special, ideea de unitate; a doua parte expune dimensiunea sa istorică, promovând o gândire teologică a istoriei; iar a treia, care le integrează pe cele anterioare, aprofundează caracterul interior al creştinismului.

De altfel, primele încercări de conturare a planului lucrării îl constituie câteva conferinţe ţinute unor tineri de origine asiatică care studiau la Lyon la începutul anilor 1930, şi cărora părintele de Lubac încercase să le explice noţiunea teologică a realităţii şi universalităţii catolice a creştinismului. Lucrarea nu este, prin urmare, numai un tratat de ecleziologie, chiar dacă vorbeşte mult despre Biserică. Ea abordează şi teme de religie comparată, şi problema naturalului şi a supranaturalului, a articulării dintre Duh şi istorie, a tainei persoanei umane în comuniune etc., ceea ce l-a făcut pe prietenul său, Hans Urs von Balthasar, să afirme că este o adevărată carte-program, diferitele capitole ale ei dezvoltându-se mai apoi în principalele opere ale teologului francez[3].

Conţinutul construcţiei lubaciene vizează, aşadar, prezentarea unităţii şi universalităţii, coerenţei şi dinamismului, amplorii şi profunzimii creştinismului. Metoda aleasă de Henri de Lubac pentru a atinge acest scop are ca punct de plecare dorinţa de a proceda „în maniera cea mai impersonală, inspirându-se în special din tezaurul foarte puţin valorificat al sfinţilor părinţi ai Bisericii” (p. 15). Aceştia din urmă îi devin prietenii săi cei mai intimi. Îi cunoaşte, se înconjoară de spiritul gândirii lor, adică îi interpretează fecundant, lucrând neobosit la curăţarea albiei pentru ca marele fluviu al Tradiţiei să ajungă până la noi, cei de astăzi[4]. În duhul părinţilor, el duce un dialog constructiv cu ştiinţele umane, cu istoria, filosofia sau cu diferite sisteme de gândire religioasă, autorii moderni fiind şi ei extrem de solicitaţi în lucrarea de reîmprospătare şi revigorare a teologiei vii a Bisericii. Corespondenţa sa cu Maurice Blondel este revelatoare în acest sens. Dotat cu o inteligenţă deosebită, Henri de Lubac reuşeşte să prezinte toată această abundenţă de citate din marea Tradiţie astfel încât, departe de a îngreuna lectura, ea constituie însuşi resortul intim şi forţa operei sale.

Sorin-Constantin ŞELARU

Henri de Lubac, Catolicism. Aspectele sociale ale dogmei, Iași 2016, 14x20, 532 p., ISBN 978-606-578-255-6, 30 lei.