Pe drum în căutarea Adevărului. Scrisori şi convorbiri cu Benedict al XVI-lea

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Pe drum în căutarea Adevărului. Scrisori şi convorbiri cu Benedict al XVI-lea, scrisă de Piergiorgio Odifreddi și tradusă în limba română de dr. Cristian Ungureanu. Cartea apare în colecția „Creștinism în contemporaneitate”, în formatul 14×20, are 364 pagini, cusută, coperți cartonate şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 45 lei.

E un pic paradoxal, dar această prefaţă începe prin a invita cititorul să pătrundă în interiorul cărţii pe care tocmai o ţine în mână începând de la ultima pagină. Este vorba despre ultima scrisoare pe care papa emerit Benedict al XVI-lea o adresează interlocutorului său, profesorul Piergiorgio Odifreddi, pe 12 noiembrie 2021. Acolo este indicat foarte clar motivul apariţiei acestei prefeţe şi al alegerii celui care urma să o scrie.

Geneza acestei cărţi şi tipologia sa literară au fost prezentate într-o scrisoare precedentă, din 3 septembrie 2021, pe care Piergiorgio Odifreddi i-a trimis-o papei:

„Nu ştiu dacă dumneavoastră veţi fi de acord în a considera corespondenţa noastră un «instrument spiritual». Cu siguranţă, a devenit puţin câte puţin o carte: o carte pe care v-o ofer acum tipărită într-un singur exemplar. Însă aş păcătui prin omisiune dacă nu aş mărturisi că sper să permiteţi să fie tipărite şi alte exemplare, ca o încununare firească a ceea ce dumneavoastră încă de la prima noastră întâlnire aţi admis că poate fi considerată o Curte a Neamurilor sui generis, care a durat în mod neaşteptat atât de mult”.

Mai apare şi în alte locuri acest simbol poate un pic enigmatic pentru unii dintre cititori: idee că dialogul dintre suveranul pontif şi matematician s-a configurat ca un fel de „Curte a Neamurilor personală” (…)

Conţinutul volumului de faţă… are deja în spate un precedent în textul Dragă papă teolog, dragă matematician ateu (2013). Chiar dacă este în mod necesar simplificat şi contribuţiile celor doi interlocutori sunt neomogene din punct de vedere cantitativ, dialogul se încadrează în canonul „Curţii Neamurilor”, în cazul de faţă intersectându-se cele două limbaje şi cele două concepţii, cea ştiinţifică şi cea teologică.

Structura cărţii este una diptică, deşi cu tablouri diferite ca tipologie şi extensie. De fapt, primul este constituit din relatarea celor cinci întâlniri personale care au avut loc între cei doi protagonişti între 2013 şi 2018. Din motive concrete, cel care iese în evidenţă este Odifreddi, cel care relatează , drept care povestirile au un pronunţat caracter autobiografic.

Discuţiile dintre cei doi, în primă fază, sunt mult mai consistente, chiar dacă în mod necesar au un caracter fragmentar, în lumina intuiţiilor, şi atingând teme fundamentale din care rezultă reflecţii sugestive. Ulterior, papa emerit răreşte dialogul, ba chiar apar perioade de tăcere. Este relevantă, totuşi, interpretarea lui Odifreddi, care uneori plăsmuieşte cuvinte şi raţionamente ale interlocutorului său – persoană mereu reţinută şi riguroasă, deşi nu străină de ironia amabilă – după propriul filtru şi propria sensibilitate.

Ceea ce surprinde, totuşi, este o delicateţe afectivă de netăgăduit a naratorului, care le va arăta multora un chip inedit, prin comparaţie cu asperităţile uneori agresive pe care le manifesta în trecut faţă de lumea creştină şi în mod deosebit faţă de orizontul ecleziastic. De multe ori autorul aminteşte, în mod curios, de formarea sa catolică tradiţională, ba chiar seminarială, povestind despre intenţia sa ingenuă (sau vis) de a deveni nu doar preot, ci papă.

Cel de-al doilea tablou al acestui diptic ideal este mai extins şi e prezintă un colocviu epistolar care are ca punct de plecare lectura de către Odifreddi a unuia dintre textele majore şi cele mai cunoscute ale teologului Ratzinger: „După ce am citit cartea Introducere în creştinism, am rămas impresionat şi am scris un comentariu sub forma unei scrisori deschise, Caro Papa, ti scrivo (2011)”. Răspunsul papei este unul detaliat şi reacţionează la această „scrisoare deschisă” printr-o „judecată mai degrabă contrastantă”. Analiza este punctuală, chiar dacă are un caracter general, şi se referă la dialectica dintre credinţa „ştiinţifică” profesată de matematician şi cea creştină, abordează teme cum ar fi evoluţia şi morala catolică, se opune ideii că teologia este literatură „ştiinţifico-fantastică”, se deschide către frumos şi către artă (…)

Corespondenţa profesorului creşte progresiv şi abordează un arc tematic atât de diferit încât devine aproape bulimic: în afară de Cristos, apar în scenă credinţa, istoria, moartea, raţiunea, infernul, monoteismul, pandemia şi multe altele, chiar şi un fel de autobiografie. Dimpotrivă, din motive externe lesne de înţeles, răspunsurile lui Benedict al XVI-lea devin din ce în ce mai rare; cu toate acestea, uneori cuprind intuiţii surprinzătoare. De altfel, pe 11 septembrie 2018 el mărturiseşte: „Din păcate, starea mea de sănătate se deteriorează, astfel încât nu ştiu dacă voi fi în măsură să port încă o dată o conversaţie cu dumneavoastră”. Totuşi, intensitatea dialogului se colorează cu tonalităţi chiar afectuoase (…)

Dipticul – compus din tabloul narativ al vizitelor şi din tabloul epistolar – va arăta cititorului multe alte componente revelatoare ale celor două personalităţi, chiar dacă, în mod evident, predomină cea a lui Odifreddi. Este surprinzător numărul mare al autorilor citaţi, un grup atât de eterogen încât ar putea părea chiar dezordonat: de la Pseudo-Dionisiu la Dostoevskij, de la Hildegard von Bingen la Küng, de la Guardini la Sartre, de la Thomas Mann la Amartya Sen, de la Jan Assmann la Coetzee şi aşa mai departe. Se poate observa şi fascinaţia profesorului faţă de orizontul cultural-religios indian (…)

Aşa cum era oarecum de la sine înţeles, această amplă prefaţă a noastră a urmărit cu precădere perspectiva interlocutorului teolog, adică a papei care se află şi la originea episcopatului meu (am fost consacrat episcop chiar de el, în Bazilica „Sf. Petru”, pe 29 septembrie 2007) şi a cardinalatului meu (în noiembrie 2010). În acelaşi timp, multitudinea scrisorilor şi a temelor abordate de profesorul Odifreddi a fost pentru mine stimulativă, a provocat deschideri semnificative spre câmpul ştiinţei şi a îmbogăţit un dialog virtual care există de mult timp între noi prin intermediul canalelor de comunicare. Şi pentru cititor va fi cu siguranţă o experienţă interesantă.

Distanţa dintre concepţiile noastre filosofice şi spirituale este străbătută de punţi de comunicare, iar principala punte este tocmai aceea construită de întâlnirea care s-a produs între Odifreddi şi Benedict al XVI-lea. Este de necontestat dorinţa neobosită a omului de ştiinţă de a dialoga şi de a se interesa cu privire la religie, şi mai ales cu privire la creştinism. Dacă îmi este permis, el întruchipează în această postură celebrul motto din poezia 85 a lui Catullus, odi et amo, care a devenit my love and hate din sonetul 35,12 al lui Shakespeare, şi înţeles în sensul nobil al dialecticii intelectuale.

În legătură cu aceasta, cel mai bine este să lăsăm ultimul cuvânt papei emerit, care interpretează în mod intens, pozitiv şi afectuos parcursul complex al interlocutorului său. Pe 15 decembrie 2017, Benedict al XVI-lea scria:

„Drumul vieţii dumneavoastră, prin comparaţie, pare în schimb un du-te-vino de la o divinitate la alta, ca să zic aşa, astfel încât să lăsaţi la o parte pe însuşi Dumnezeu ca pe o fantasmă ireală, deoarece, evident, dumneavoastră eraţi convins că Dumnezeu este pentru om un obstacol în calea libertăţii şi a unei vieţi frumoase. Citind textul dumneavoastră, am avut impresia că, dacă această fugă de un Dumnezeu înspăimântător, pe de o parte, v-a eliberat de anumite imagini ale lui Dumnezeu, pe de altă parte, pe nesimţite, lumina Dumnezeului adevărat pătrunde încetul cu încetul în drumul dumneavoastră”.

(Extras din Prefața scrisă de Cardinalul Gianfranco Ravasi)