Via Crucis. Rugăciunea celui care suferă. Trei itinerarii

   Considerând diferitele semnale, as putea afirma ca, astazi, Via Crucis nu este nicidecum o devotiune depasita. Dimpotriva, este recuperata din plin în multe ambiante. Curatata de crustele unui limbaj putin cam vechi si obosit, de anumite forme excesiv de pietiste, de un intimism exasperant, de anumite tonalitati sentimentaliste, Via Crucis este practicata având o referinta directa la cuvântul lui Dumnezeu si, mai ales, având o atitudine de adoratie, de tacere, de discretie.
  Ma gândesc ca se creeaza o adevarata asteptare în acest sens.

  De aceea n-am ezitat sa „învii” Via Crucis a celui pacatos, adaugându-i însa alte doua scheme: Via Crucis pe urmele Trecatorului si Via Crucis dupa Evanghelia Sfântului Marcu.

  Sunt trei itinerare diferite. Trei perspective diferite.

  Via Crucis pe urmele Trecatorului subliniaza cu tarie actualitatea Patimirii Omului, pentru ca Cristos continua sa treaca pe drumurile noastre, având spatele zdrobit de acea bârna grosolana si fiind condamnat, batjocorit, ajutat, întarit, insultat, rastignit, despuiat, parasit, aruncat afara...

  Via Crucis devine singura „practica de evlavie” în care sunt permise distractiile. Ba, chiar mai mult, acestea sunt de-a dreptul necesare. Vreau sa spun distractiile care au ca obiect prezentul, întâmplarile de fiecare zi, contemporaneitatea personajelor Patimirii.

  Or, schema care este propusa vrea sa fie, în esenta, un stimulent pentru a consi-dera Patimirea într-o cheie de actualitate si de coresponsabilitate. Într-un cuvânt, ca suntem contemporani si complici, si nu simpli spectatori, fie si evlaviosi.

  Pentru fiecare statiune, schema este foarte simpla: evenimentul, impactul sau pentru lumea de astazi, responsabilitatea mea, o rugaciune si câteva indicatii pentru a continua reflectia la lumina cuvântului lui Dumnezeu.

  Am putea spune: Ce are Cristos cu patimirea omului de astazi? Ce am eu cu ea?

  Asadar, de la o „practica de evlavie” la o „practica incomoda”.

  De aceea aceasta practica, asa cum este ea propusa, nu este o „chestie” care priveste doar Biserica. Trebuie sa avem ochii atintiti si inima deschisa asupra lumii în care traim.

  Mai mult decât o trecere de la o statiune la alta, în succesiunea tablourilor de pe perete, e nevoie de o trecere de la o viziune devotionalista la o viziune cu adevarat crestina si partasa la realitatea care se afla dincolo de „gradina” sufletului nostru.

  Calvarul, în dimensiunile sale reale, îl descopar numai daca ies afara.

  Cristos a mers (sau a fost târât) sa moara în afara cetatii.

  Daca ne încapatânam sa ramânem la adapost, daca nu ne lasam raniti, daca nu ne lasam ochii sa arda de realitatea cea mai incomoda a timpului nostru, Marele Absent din Via Crucis va fi tocmai el.

  În Via Crucis a celui pacatos este dezvoltata dialectica fugii (pacatul) si a mântuirii.

  A treia schema este mai potrivita reflectiei, meditatiei. Sunt tablouri ale Patimirii decupate din Evanghelia dupa sfântul Marcu.

  Sunt convins ca aceasta practica de secole poate si trebuie sa reînvie, si pentru ca raspunde la trei cerinte fundamentale, la trei „descoperiri” ale timpului nostru: simtul pelerinajului; recuperarea cuvântului lui Dumnezeu; angajamentul solidaritatii.

  As adauga si cerinta unui supliment de inima. Si chiar, dupa prea multele intelectualisme aride si fluviile de vorbe goale, nevoia unui pic de duiosie.

  Fara a uita, desigur, ca Protagonistul de neînlocuit ramâne el, neobositul Trecator, care continua sa strabata drumurile noastre, pentru a împartasi mizeriile noastre, pentru a pune pe umerii sai povara noastra, si sa declare boala sa incurabila: iubirea fata de oameni.

Alessandro Pronzato