Căutarea unei viziuni comune. Cu pasiune şi cu răbdare

„Avem nevoie de o «viziune comună», pentru că, dacă nu vom fi orientaţi spre acelaşi obiectiv, ne vom distanța ulterior. Dacă înţelegem acest obiectiv în manieră opusă, așadar, dacă suntem coerenți, ne vom mișca în mod necesar în direcții opuse”. Cu aceste cuvinte clare, Comisia mixtă romano-catolică/evanghelico-luterană, în documentul său Căi spre comuniune din 1980, a subliniat dificultatea deosebită pe care o întâlnim în cadrul mișcării ecumenice în lipsa unui consens cu privire la obiectivul său. Dacă diferiții interlocutori ecumenici nu au în faţa ochilor un obiectiv comun, ci înțeleg şi acţionează în mod foarte diferit ceea ce caracterizează unitatea Bisericii, riscă puternic să înainteze în direcții diferite şi să descopere la sfârşit că sunt şi mai îndepărtați unii de alţii.

Interpretarea controversată a obiectivului ecumenic

Şi după peste patruzeci de ani de angajare ecumenică, această constatare clară nu a pierdut nimic din actualitatea sa. Riscul menționat nu a scăzut deloc în ultimele decenii, pentru că până acum, între diferitele Biserici şi comunităţi ecleziale, n-a fost posibil să se ajungă la un acord realmente solid cu privire la natura obiectivului mișcării ecumenice, şi unele consensuri parțiale obținute în trecut în acest domeniu au fost chiar repuse în discuție. Din asta derivă dificultatea principală a situației ecumenice de astăzi. În fazele precedente ale mișcării ecumenice, pe de o parte a fost realizat un consens amplu şi satisfăcător cu privire la multe tematici care în trecut s-au revelat controversate în privința înțelegerii credinţei şi a structurii teologice a Bisericii. Însă, pe de altă parte, cea mai mare parte a divergenţelor care rămân sunt încă legate de diferitele interpretări ale unității ecumenice a Bisericii. În această realitate dublă trebuie percepută fără îndoială provocarea fundamentală a ecumenismului de astăzi, care poate să fie rezumată reluând diagnoza făcută de importantul ecumenist Paul-Werner Scheele, fost episcop de Würzburg: „Suntem unanimi cu privire la faptul că unitatea este necesară şi în dezacord cu privire la ce este ea”. Această diagnoză ne determină să ne întrebăm care sunt motivele situației actuale. Un motiv important poate fi găsit în recenta apariție de noi parteneri de dialog în panorama ecumenică, între care îndeosebi mișcările evanghelicale, comunitățile penticostale şi multe alte Biserici libere protestante, care au dus la o ulterioară pluralizare a conceptului de obiectiv ecumenic. Intrarea în scenă a noi interlocutori este o dezvoltare care trebuie văzută în manieră pozitivă, drept consecință a succesului mișcării ecumenice. Date fiind interesul mai mare şi participarea mai mare a creştinilor la ecumenism, conceptele de obiectiv, care erau deja diferite la început, s-au diferențiat ulterior. Reversul medaliei acestui fenomen, în sine pozitiv, este că obiectivul mișcării ecumenice a devenit, în decursul timpului, tot mai confuz şi, prin urmare, aproape nu mai există un consens cu privire la ce este acea unitate de refăcut.

Clarificarea conceptului de Biserică şi de unitate a Bisericii

Așadar apare evident care este motivul decisiv al controversei cu privire la obiectivul ecumenic. Pluralitatea conceptelor de obiectiv ecumenic existentă astăzi este datorată în mare parte concepţiilor confesionale foarte diferite de Biserică şi de unitate a Bisericii, încă nereconciliate. De fapt, fiecare Biserică şi comunitate eclezială are şi realizează conceptul său specific de Biserică şi de unitate a Bisericii şi se străduiește să transfere această idee confesională şi în domeniul obiectivului ecumenic, aşa încât, esențialmente, ne aflăm în faţa atâtor concepte de obiectiv ecumenic câte sunt ecleziologiile diferitelor confesiuni. Asta înseamnă că lipsa unui consens cu privire la obiectivul mișcării ecumenice este datorată în largă măsură unei lipse de înțelegeri ecumenice cu privire la ceea ce este natura Bisericii şi a unității sale. În acest context, va trebui să mă limitez să prezint numai puține elemente cu scopul de a clarifica mai mult problema.

Ca şi Bisericile ortodoxe, şi Biserica catolică, în citirea semnelor şi criteriilor unității Bisericii, ia ca punct de referință descrierea vieţii comunităţii din Ierusalim făcută de Faptele Apostolilor (2,42), unde trei aspecte apar constitutive ale unității Bisericii, adică unitatea în credinţă, în cult şi în comuniunea fraternă. De aceea, Biserica catolică este fidelă faţă de obiectivul, originar împărtășit, al unității vizibile în credinţă, în sacramente şi în slujirile ecleziale. Această emfază puternică asupra unității vizibile este datorată desigur şi faptului că Biserica catolică, fiind comunitate de credinţă mondială care trăieşte din interacţiunea dintre multiplicitatea Bisericilor locale şi unitatea Bisericii universale, se preocupă să mențină şi, acolo unde este necesar, să refacă unitatea în propriul spațiu vital, străduindu-se apoi să transpună propriul ideal intra-catolic de unitate şi în domeniul obiectivului mișcării ecumenice. În schimb, nu puține comunităţi ecleziale născute din Reformă în mare parte au renunțat la conceptul de obiectiv ecumenic al unității vizibile, la început comun, şi l-au înlocuit cu postulatul recunoașterii reciproce a diferitelor realităţi ecleziale ca Biserici, așadar ca părţi ale unicei Biserici a lui Isus Cristos. Este adevărat că asta nu implică o invizibilitate fundamentală a unității Bisericii; totuşi, în această perspectivă, unitatea vizibilă constă numai în suma tuturor entităţilor ecleziale existente. Această apărare a multiplicității şi a diferenței, din partea protestantă, este datorată esențialmente faptului că marea despărțire petrecută în Biserica din Occident în secolul al XVI-lea a comportat, în decursul istoriei, un număr mereu crescător de diviziuni, aşa încât Bisericile şi comunitățile ecleziale născute din Reformă s-au dezvoltat între timp într-un plurivers destul de complex şi confuz, în cadrul căruia sunt făcute numai eforturi marginale în direcția unei unităţi mai mari. Ceea ce s-a amintit pe scurt până acum ar fi trebuit să arate că problema obiectivului mișcării ecumenice nu poate să fie pusă pur şi simplu în mod abstract şi neutru, deoarece ea a fost mereu influenţată de fundamentele ecleziologice ale diferitelor confesiuni. De fapt, aceste fundamente sunt la originea diferitelor poziții ecumenice, în mod tendenţial în favoarea unității (din partea catolică”, sau în mod tendenţial în favoarea pluralităţii şi prin urmare a diversității (din partea protestantă). De aceea, dacă diferitele concepte de obiectiv ecumenic se bazează pe ecleziologii confesionale diferite, este clar că şi clarificarea ecumenică a ideii de Biserici şi de unitate a Bisericii va trebui să fie tema centrală tratată de dialogurile ecumenice de astăzi şi de mâine.

Accentul pe temele Biserică, Euharistie şi slujire

Această necesitate se impune şi pentru că, mai ales în dialogul cu Bisericile şi comunitățile ecleziale născute din Reformă, pe de o parte a fost posibil să se obțină un consens amplu cu privire la adevăruri fundamentale ale credinţei în justificare – temă care a condus la Reforma din secolul al XVI-lea şi apoi la diviziunea în Biserică – dar, pe de altă parte, încă n-au fost clarificate consecințele acestui consens pentru conceptul de Biserică şi pentru problema slujirii ecleziale. Însăși Declarația comună despre doctrina justificării a ridicat probleme care cer clarificări ulterioare: „Ele se referă, între altele, la relația existentă între Cuvântul lui Dumnezeu şi învățătura Bisericii, ecleziologia, autoritatea în Biserică şi unitatea sa, slujirea şi sacramentele, şi în sfârşit relația între justificare şi etica socială” (nr. 43). În acest domeniu, după semnarea Declarației comune despre doctrina justificării petrecută la Augsburg în 1999, s-a ajuns la ulterioare consensuri ecumenice. Totuşi, multe probleme rămase deschise sunt legate de necesitatea unei înțelegeri mai precise a conceptului de Biserică, motiv pentru care implicațiile ecleziologice ale rezultatelor obținute până acum trebuie să fie incluse printre principalele puncte din ordinea de zi a diferitelor dialoguri ecumenice. În concret, asta înseamnă că trebuie să ajungem înainte de toate la un consens mai profund cu privire la temele fundamentale de Biserică, Euharistie şi slujire, văzute în legătura lor indisolubilă. Reflecția despre aceste teme ar reprezenta desigur un alt important pas înainte pe drumul înțelegerii ecumenice, care ar putea conduce la punerea la punct a unei viitoare declarații comune despre Biserică, Euharistie şi slujire asemănătoare cu Declarația comună despre doctrina justificării.

Cu recunoștință putem constata că diferite dialoguri ecumenice naţionale s-au ocupat deja de aceste tematici. Dialogul luterano-catolic în Statele Unite a prezentat o Declaration on the Way: Church, Ministry and Eucharist; şi dialogul național din Finlanda a publicat declarația amplă şi încurajatoare Communion in Growth despre aceeaşi temă. Acum este vorba de a merge şi mai departe, pe baza acestei lucrări preliminare utile. Dacă s-ar ajunge la un consens ecumenic obligatoriu despre temele de Biserică, Euharistie şi slujire, ar fi făcut un pas semnificativ spre comuniunea eclezială vizibilă, care este obiectivul tuturor eforturilor ecumenice şi în relațiile dintre Biserica catolică şi Bisericile şi comunitățile ecleziale născute din Reformă. Un alt ajutor pentru a aprofunda înțelegerea comună a conceptului de Biserică şi de unitate a Bisericii este oferit de studiul Comisiei Credinţă şi Constituție din Consiliul Ecumenic al Bisericilor, cu titlul Biserica. În drum spre o viziune comună. Documentul se străduiește să ajungă la o viziune ecumenică a naturii, a scopului şi a misiunii Bisericii, deci poate să fie considerat ca o prețioasă declarație ecleziologice „pe cale” dintr-un punct de vedere ecumenic. Totuşi, şi acest studiu desigur merituos nu poate împinge înțelegerea teologică despre cea mai mare parte a temelor până acum controversate referitoare la ecleziologie şi la teologia slujirilor dincolo de formularea problemelor încă deschise. În această direcție trebuie continuat să se lucreze pentru a găsi noi căi de reconciliere între Biserici şi comunităţi ecleziale. În căutarea modalităților în care unitatea Bisericii va putea să fie refăcută, trebuie să luăm în consideraţie cu atenţia cuvenită şi acei factori care, în decursul istoriei, au provocat diviziuni în Biserică şi apoi pierderea unității. Circumstanțele şi motivele diviziunilor în Orient deja în secolul al V-lea şi între Orient şi Occident în secolul al XI-lea sunt foarte diferite de acelea care au dus la diviziunea în Biserica din Occident în secolul al XVI-lea. Deoarece aceste diferenţe istorice sunt un motiv esenţial al diversității conceptelor de unitate prezente actualmente în mișcarea ecumenică, trebuie căutate şi moduri diferite în care să se regăsească şi să se refacă unitatea pierdută a Bisericii.

Ecumenismul în faţa vântului potrivnic al spiritului pluralist

În efortul de a reface unitatea Bisericii, ecumenismul se află astăzi în faţa unei alte mari provocări care nu poate fi neglijată. El este expus la puternice vânturi potrivnice, din cauza spiritului pluralist şi relativist care este de acum răspândit în prezent. Contrar tradiției gândirii creştine, în care, conform axiomei teologice „ens et unum convertuntur”, unitatea era văzută ca sens şi fundament al fiinţei în general, pluralismul a devenit astăzi conceptul fundamental în percepția a ceea ce este numită experienţa postmodernă a realității. Conform lucrării vestite a lui Jean-François Lyotard,  postmodernul este acea gândire care afirmă cu determinare pluralitatea şi care, cu aceeaşi determinare, suspectează singularul de orice realitate. Ideea de fond a mentalității postmoderne este că nu se poate şi nu trebuie să se investigheze cu gândirea dincolo de pluralitatea realului dacă nu se vrea să fie suspectați că tind spre o gândire totalitară şi că, mai degrabă, pluralitatea este unicul mod în care totalitatea realului se arată, dacă face vreodată asta. Ca principiu, refuzarea gândirii unității este așadar o trăsătură fundamentală a postmodernismului, care implică nu numai acceptarea şi tolerarea pluralităţii, ci şi o tendință fundamentală spre pluralism. În această mentalitate postmodernă, orice căutare a unității apare ca pre-modernă şi învechită. O ulterioară complicaţie este reprezentată de influența pe care mentalitatea postmodernă demonstrează că o are şi în cadrul gândirii ecumenice contemporane, manifestându-se într-un pluralism ecleziologic devenit plauzibil pe larg, conform căruia multitudinea şi diversitatea Bisericilor sunt o realitate pozitivă, şi orice tentativă de a reface unitatea trebuie privită cu suspiciune. Există impresia că pluralismul de Biserici şi comunităţi ecleziale, dezvoltat în decursul istoriei şi de acum larg răspândit, nu numai că este în largă măsură acceptat, ci este primit şi în linie de principiu, aşa încât efortul ecumenic de a reface unitatea Bisericii este considerat nerealist şi nedorit.

Această tendință se poate întâlni mai ales în diferite curente ale protestantismului liberal de astăzi. Ea pornește mai mult de la ideea că, odată cu Reforma şi cu succesiva diviziune în Biserică în secolul al XVI-lea, a început în sfârşit acea pluralizare a creștinătății latine care a luat formă în concurenţa permanentă între Biserici confesionale independente, o pluralizare care, grație protestantismului, a făcut creștinismul compatibil cu modernitatea şi că, prin urmare, nu trebuie să fie repusă în discuție printr-o nouă căutare a unității. Reforma şi succesiva schismă în Biserică nu mai sunt considerate ca un păcat şi ca o tragedie, ci ca un succes şi un progres. Istoricul Bisericii protestante Christoph Markschies a atras atenţia cu privire la faptul că „teologiei liberale” îi este greu să se raporteze cu mișcarea ecumenică, „deoarece creștinismul Reformei este înțeles adesea ca un tip specific de religie, în linie cu timpurile moderne, care este în mod categoric separat de restul creștinismului şi nu… ca acea parte a Bisericii una, sfântă şi universală care a străbătut Reforma, rămânând însă legată cu aceasta una sancta catholica ecclesia prin diferite elemente comune şi în virtutea orientărilor teologice ale Tradiției”.

Nu este neobișnuit să se încerce găsirea în Sfintele Scripturi a unei legitimări teologice pentru renunțarea la căutarea unității Bisericii, de exemplu menţionând teza, repetată de mai multe ori, a teologului protestant neotestamentar Ernst Käsemann, cu care el a încercat să justifice şi marile diviziuni în Biserică afirmând că în canonul neotestamentar se furnizează un fundament nu unității Bisericii, ci pluralităţii confesiunilor. Însă, împotriva acestei teze trebuie subliniat înainte de toate că este o acțiune anacronică a transpune în Noul Testament situația de astăzi, dezvoltată în decursul istoriei, în care sunt Biserici şi comunităţi separate şi coexistente, aşa cum a afirmat pe bună dreptate cardinalul Walter Kasper referindu-se la teza lui Käsemann: „Pentru Paul, o astfel de juxtapunere şi un astfel de pluralism de Biserici diferite şi diferențiate ar fi o idee complet nesuportabilă”. De fapt, a găsi fundamentul său în Sfintele Scripturi nu este canonizarea pluralismului Bisericilor sau chiar acceptarea diviziunilor, ci este căutarea unității Bisericii.

A menține vie căutarea unității

Exemplele citate arată că astăzi căutarea ecumenică a refacerii unității Bisericii se desfășoară într-un context de gândire foarte diferit faţă de trecut, la nivel spiritual şi teologic, pentru că multiplicitatea şi diversitatea Bisericilor nu mai este considerată, sau cel puţin nu este considerată în primul rând, cu referință la diviziunile istorice şi la unitatea Bisericii de refăcut, ci este văzută mai degrabă ca o îmbogățire a faptului de a fi Biserică, maturizat în timp. Pentru acest motiv, există rezerve puternice faţă de acea idee de unitate conform căreia diversitatea Bisericilor, rod şi al diviziunilor, nu este percepută îndeosebi ca bogăţie. Așadar, în situația ecumenică de astăzi suntem determinați să ne întoarcem, ca să spunem aşa, la reflecția despre începuturi. De fapt, fără căutarea unității, credinţa creştină ar renunța la sine însăși, aşa cum afirmă cu claritate apreciabilă Scrisoarea către Efeseni a apostolului Paul: „Este un singur trup şi un singur Duh, după cum aţi şi fost chemaţi la o singură speranţă, aceea a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur Botez, un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toate, prin toţi şi în toţi” (Ef 4,4-6). Acest lucru s-a exprimat în manieră şi mai explicită în rugăciunea sacerdotală a lui Isus, în care, prin unitatea discipolilor săi, adevărul misiunii sale devine vizibilă pentru oameni, şi Isus însuși este „legitimat”, aşa cum subliniază papa Benedict al XVI-lea: „Devine clar că El este cu adevărat «Fiul»”. Scripturile arată că unitatea este şi trebuie să rămână o categorie fundamentală a credinţei creştine. Așadar, ecumenismul creştin este chemat şi ținut să aibă curajul şi umilinţa de a privi în faţă scandalul încă existent al unei creștinătăți divizate, şi să țină trează cu persistenţă iubitoare problema unității Bisericii. Acest lucru deosebit de adevărat în vederea celei de-a XI-a Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, care va avea loc în vara viitoare în Germania, la Karlsruhe, având motoul „Iubirea lui Cristos mișcă, reconciliază şi unește lumea”. Pentru că acest Consiliu, încă de la instituirea sa, a fost mișcat de voința de a promova unitatea, este oportun de amintit, în vederea următoarei Adunări generale, ceea ce a evidențiat papa Francisc în timpul vizitei sale la Geneva la 21 iunie 2018, declarându-se „pelerin în căutarea unității şi a păcii”: „Acest drum are o ţintă precisă: unitatea. Drumul contrar, cel al diviziunii, duce la războaie şi distrugeri. E suficient să citim istoria. Domnul ne cere s-o luăm încontinuu pe calea comuniunii, care conduce la pace. De fapt, diviziunea «se opune deschis voinţei lui Cristos, dar este şi scandal pentru lume şi dăunează celei mai sfinte dintre cauze: predicarea Evangheliei la toată făptura» (Unitatis redintegratio, 1). Domnul ne cere unitate; lumea, sfâşiată de prea multe diviziuni care îi lovesc îndeosebi pe cei mai slabi, invocă unitate”. În căutarea acestei unităţi suntem chemaţi toţi: cu pasiune şi împreună cu răbdare, răbdare care, conform cuvintelor profunde ale lui Charles Péguy, este „sora mai mică a speranţei”.

De cardinal Kurt Koch

Preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creştinilor

(După L’Osservatore Romano, 18 ianuarie 2022)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu