Terezinele. Compania sfintei Tereza a Pruncului Isus. Un secol de dăruire cu pasiune
- Cod produs: SAP1992
- Disponibilitate: În stoc
25,00 Lei
Categorii:
- Colectia - Creștinism în contemporaneitate,
- Noutati
La Editura „Sapientia” a recent cartea: Compania sfintei Tereza a Pruncului Isus. Un secol de dăruire cu pasiune , scrisă de Giuseppe Zois și tradusă în limba română de pr. Cristinel Fodor. Cartea apare în colecția „Creștinism în contemporaneitate”, în formatul 14×20, are 148 pagini și poate fi procurată de la Librăria Sapientia ( www.librariasapientia.ro ), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 25 lei.
Nu este uşoară ştafeta memoriei într-o epocă prea puţin înclinată să salvgardeze persoane şi istorii, protagonişti şi amintiri ale trecutului. În modernitatea rețelelor sociale, cu torentul convulsiv de știri care se urmăresc și se suprapun, totul este șters în grabă. A ne întoarce astăzi la ultimii noștri o sută de ani este aproape ca și cum am vorbit despre o era geologică. Terezinele din Lugano împlinesc o sută de ani: 1926-2026, un secol – și ce secol!
Prima dată când am dat peste terezinele din Lugano a fost chiar în habitatul lor: era anul 1970, devenisem de puțin timp un „rezident” al nopților albe la Giornale del Popolo , pe via San Gottardo, sub ordinele căpitanului în clergyman (copyright Piero Chiara), don Alfredo Leber, între titlul deja de distins cu timp. Cultivam încă proaspete nostalgii– pe care le care le port cu mine de-o viață: respirația orașului Lugano pe Via Nassa, de la S. Maria degli Angioli în sus, tot în sus spre Piazza Riforma și mai departe spre Molino Nuovo, din inima luxului și a eleganței către cartierul cel mai popular al orașului. Era luna mai si eram pentru prima data pe Via Nassa. Se sărbătorea „Liturghia de argint” (25 de ani) a acelui înger baroc care era don Guglielmo Maestri, pe atunci încă nu vicedirector, deși în fapt era mâna dreaptă a șefului, și nu doar între zidurile sediului comunicațiilor.
Trecând pragul fostei reşedinţe episcopale de pe Via Nassa, prima impresie a fost una de uimire, văzând acel mic grup de surori îmbrăcate în haine sobre civile.
Aveam să acumulez apoi o cunoaștere îndelungată a acestor harnice surori, care de un secol se dedică multor îndatoriri, toate convergente în slujba Diecezei. Am cerut lămuriri despre acea particularitate, care a rămas mult timp într-un interval suspendat, deoarece don Fegato din Biasca – porecla de luptă a lui Leber, destinat să urce pe culmile înregistrărilor jurnalistice cu cei 57 de ani ai săi de directorat – ma chemat într-un ajun de Corpus Domini și, cu țintă mai mare decât cea mai mare parte a semnului, cu privire la mașină. regională din Mendrisio, fără măcar condiționalul unor ezitate. Aşa trebuia să fie şi aşa a fost. Aici, de la delta de șine din capitala traficului feroviar până la malurile râului Basso Ceresio, îndatoririle mele, timp de aproape trei ani, au fost altele, precum grija zilnică de a trebui să umplu cu știri un cearșaf de pagină într-un teritoriu care mi se deschide atenția pentru prima dată. Câte ambuscade vă întindeți viața…
Acolo însă, în acel birou de redacție care avea aerul unei magazii din dos – cu ușa mereu deschisă pentru a capta lumina, fiind lipsit de fereastră –, a avut loc întâlnirea cu un alt preot foarte activ și zelos, don Luigi Mazzetti, pe atunci paroh de Novazzano și apoi decan de Morbio, dar și – cine ar fi crezut – asistent spiritual al tere. Și a început aproape imediat o familiaritate niciodată încheiată cu Via Nassa și cu acele surori inedit, în fustă, bluză, pulover și cu părul în vânt, unele chiar cu farmecul unei coafuri permanente. Episcopul Aurelio, cel care le-a visat, apoi le-a inventat și le-a creat cu mult înainte chiar de deschidere conciliului, era un Păstor care simțea cu adevărat mirosul oilor, și la simțit cu 87 de ani înainte, după fericita metaforă a Papei Francisc.
Guanellianul din Lavertezzo, care știa să privească departe, a surprins printre semnele timpului și ale sufletelor freamătul Mariei Motta, hotărâtă să facă din viața ei sau dăruire lui Dumnezeu și aproapelui, deja antrenată în acțiune și în dăruirea pentru ceilalți. Cu terezinele mă regăsesc cu jumătate de secol de navigare comună și cu unele complicități de presă. Aceste surori au fost cureaua de transmisie a voinței multor instanțe ale căror destinate anunțate și purtătoare erau: de la ambientul Diecezei, cu episcopii în frunte, până la vastul front al grupurilor, comunităților, mișcărilor și asociațiilor care se îngrijesc de băteau la ușile de pe Via Nassa. Dar, alături de frecventatorii obișnuiți, au existat mereu și mulți alții , din afara arcului obișnuit de referință: frontul poliedric pe care terezinele îl întâlneau și toți cei care se îngrijesc de ajutor din normalitatea fragmentată a cotidianului. Verbele cele mai familiare și conjugate cu asiduitate: a primi, a înțelege, a ajuta, a însoți, a sprijini, a împărtăși, într-un cuvânt, a da o mână celor osteniți și fragili de tot felul. Au fost – și influența lor rămâne – protagoniste ale faptelor și ale prezenței, verigi ale unui lanț rămas în umbră, dar care a creat legături fără sfârșit.
Au oferit timp fără să se uite la ceas, adaptându-se adesea nevoilor celor care care soseau, lăsând la o parte și răvășind chiar propriile lor obiceiuri, inclusiv cele spirituale, în zilele de sărbătoare sau de muncă. Generozitatea nu este ceva imaterial; ea are forme care se manifestă și se văd oglindite în priviri, pe chipurile destinatarilor ocazionali sau obișnuiți, în cea mai obișnuită normalitate.
Am cunoscut vreo zece terezine din ultimii 50 de ani: toate au strălucit prin disponibilitatea de a merge în întâmpinare, virtute transmisă de la soră la soră, într-un dialog niciodată întrerupt: bogate și în aceasta, unite prin sensibilitate, atenție, respect, delicatețe și umilință, inepuizabile atunci când în ele coboară unei suflete și într-o credință unei suflete. Izvorul cel Înalt este forţa vocaţiei lor.
O sută de ani trăiți astfel, o scară care să înălțat spre cer: mai întâi din cartierul Maghetti în 1926, apoi de pe Via Nassa după început din 1939. dincolo de perimetrul limitativ al spaţiului claustral. Din acea îndepărtată zi de 21 ianuarie 1926, ele, terezinele, și-au aruncat inima dincolo de poartă, dincolo de viață contemplativă, pentru a se cufunda în cea activă, pentru a fi alături de oameni, drojdie amestecată în aluat, religia scoasă din penumbra bisericilor. Cu spirit fratern și speranță, au răspuns la acele mergeți la chimie lor – este și aceasta o formă de primă – și au pornit la drum. Au mărturisit prin însăși viața lor valoare și frumusețea dăruirii timpului multor altora , poate prima și cea mai înaltă formă de caritate, în numeroșii ei afluenți. Bacciarini înțelese bine că Biserica nu se poate limita la teologie și nici să se oprească doar în jurul altarului, ci trebuie să meargă în întâmpinarea oamenilor, să aibă grijă de ei, cu busola decisivă a Evangheliei care să orienteze pașii. Noile chiostrouri sunt străzile, iar terezinele, femei între femei în spiritul fondatorului, stau înaintea noastră ca o provocare actuală de a fi, sau de a deveni, samariteni moderni în ajutorarea răniților de pe nenumăratele Ierihonuri ale timpului nostru. Un exemplu de viitor, cu o anticipare de o sută de ani.
Giuseppe Zois
| Default | |
| An apariție | 2026 |
| Autor | Giuseppe Zois |
| Colecția | Creștinism în contemporaneitate |
| Editura | Editura Sapientia |
| ISBN | 978-606-578-616-5 |
| Număr pagini | 148 |
| Titlu | Terezinele. Compania sfintei Tereza a Pruncului Isus. Un secol de dăruire cu pasiune |
