Isus Cristos, Fiu al lui Dumnezeu, Mântuitor – A 1700-a aniversare a Conciliului Ecumenic din Niceea (325-2025)
- Cod produs: SAP1966
- Disponibilitate: În stoc
20,00 Lei
Categorii:
- Colectia - Magisterium,
- Noutati
La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Isus Cristos, Fiu al lui Dumnezeu, Mântuitor – A 1700-a aniversare a Conciliului Ecumenic din Niceea (325-2025), scrisă de Comisia Teologică Internaţională și tradusă în limba română de pr. dr. Mihai Pătrașcu. Cartea apare în colecția „Magisterium”, în formatul 14×20, are 130 p. şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 20 lei.
Redăm mai jos introducerea la document:
Pe 20 mai 2025, Biserica Catolică şi ansamblul lumii creştine comemorează cu recunoştinţă şi bucurie deschiderea Conciliului din Niceea din 325:
Conciliul din Niceea este o piatră de hotar în istoria Bisericii. Aniversarea celebrării sale îi invită pe creştini să se unească în lauda şi în aducerea de mulţumire Preasfintei Treimi şi îndeosebi lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, „de o fiinţă cu Tatăl”, care ne-a revelat acest mister de iubire.
Acest Conciliu a rămas în conştiinţa creştină îndeosebi prin Simbolul care adună, defineşte şi proclamă credinţa în mântuirea în Isus Cristos şi în Dumnezeul Unul, Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Simbolul de la Niceea mărturiseşte vestea bună a mântuirii integrale a fiinţelor umane realizate de Dumnezeu în Isus Cristos. După 1700 de ani, este vorba de a celebra acest eveniment într-o doxologie, care să fie o laudă adusă gloriei lui Dumnezeu, din moment ce ea s-a manifestat în comoara inestimabilă a credinţei exprimate de Simbol: frumuseţea infinită a lui Dumnezeu Tatăl, care ne mântuieşte, milostivirea imensă a lui Isus Cristos, Mântuitorul nostru, generozitatea răscumpărării care este oferită fiecărei persoane umane în Duhul Sfânt. Să unim glasurile noastre cu cele ale Părinţilor Bisericii, ca Efrem Sirul, pentru a cânta această glorie:
Glorie Celui care a venit
la noi prin Primul său Născut!
Glorie acelui Tăcut
care a vorbit prin glasul său!
Glorie acelui Sublim
devenit vizibil prin Epifania sa!
Glorie acelui Spiritual
care s-a complăcut
ca Fiul său să devină trup,
pentru ca, prin acest trup, să devină tangibilă puterea sa
şi, prin acest trup, să aibă viaţă
trupurile fiilor poporului său!
Lumina revărsată de adunarea de la Niceea asupra revelaţiei creştine permite să se descopere în ea o bogăţie inepuizabilă, care continuă, prin secole şi culturi, să găsească aprofundări şi să se manifeste sub aspecte tot mai frumoase şi mai noi. Aceste faţete diferite sunt scoase în evidenţă în special de recitirea rugătoare şi teologică a Simbolului pe care o fac cea mai mare parte a tradiţiilor creştine, fiecare pe baza unui raport diferit cu faptul că există un Simbol de credinţă. Este vorba şi de ocazia, pentru toţi şi pentru fiecare, de a redescoperi sau/şi de a descoperi bogăţia sa şi legătura de comuniune între toţi creştinii pe care acest Simbol o poate constitui. „Cum să nu amintim importanţa extraordinară a unei asemenea comemorări în slujba căutării unităţii depline a creştinilor?”, subliniază Papa Francisc.
Conciliul din Niceea a fost primul conciliu desemnat ca „ecumenic”, deoarece pentru prima dată episcopii din toată Oikoumenē au fost invitaţi. Aşadar, deciziile sale trebuiau să aibă însemnătate ecumenică, adică universală: ele au fost receptate ca atare de credincioşi şi de tradiţia creştină, în cursul unui proces lung şi laborios. Miza la nivel ecleziologic este decisivă. Simbolul se înscrie în mişcarea de asumare progresivă din partea doctrinei creştine a limbii şi a schemelor de gândire greceşti, care au ajuns ele însele, ca să spunem aşa, transfigurate, tocmai în virtutea venirii lor în contact cu Revelaţia. În afară de asta, Conciliul a pecetluit importanţa mereu crescândă a sinoadelor şi a modurilor de conducere sinodală în Biserica din primele secole, realizând o cotitură de primă măreţie: în linia lui exousìa conferită apostolilor de Isus şi de Duhul Sfânt (Lc 10,16; Fap 1,14; 2,1-4), evenimentul de la Niceea a deschis de fapt calea spre o nouă exprimare instituţională a autorităţii în Biserică, o autoritate de însemnătate universală, de acum încolo recunoscută conciliilor ecumenice, cu privire atât la doctrină, cât şi la disciplină. Această cotitură decisivă în modul de a gândi şi de a conduce în sânul comunităţii discipolilor Domnului Isus avea să scoată în evidenţă elemente esenţiale ale misiunii Bisericii de a învăţa şi, prin urmare, ale naturii sale.
O precizare se impune înainte de a merge mai departe în reflecţie. Ne bazăm pe Simbolul de la Niceea-Constantinopol (381), şi nu în sens strict pe Simbolul compus la Niceea (325). Au fost necesari circa cincizeci de ani pentru ca vocabularul Simbolului de la Niceea să fie acceptat şi să existe consens cu privire la însemnătatea universală a Conciliului. Procesul de receptare a Conciliului din Niceea s-a prelungit în timpul conflictului cu pneumatomahii (eretici creştini care negau divinitatea Duhului Sfânt – n.tr.) între Niceea şi Constantinopol, ducând la introducerea câtorva modificări textuale semnificative, îndeosebi în al treilea articol de credinţă. Totuşi, conform opiniei Părinţilor, acest proces, care ajunge la împlinire în Simbolul niceno-constantinopolitan, nu implica nicio alterare a credinţei niceene, ci protejarea sa autentică. În acest sens, preambulul definiţiei dogmatice de la Calcedon, care a fost precedată de transcrierea Simbolului de la Niceea şi a Simbolului niceno-constantinopolitan, „confirmă” ceea ce a fost spus în Simbolul celor „150 de Părinţi” (Constantinopol), pentru că sensul său se află, conform termenilor săi, în precizarea a ceea ce se referă la Duhul Sfânt împotriva celor care neagă stăpânirea sa. Importanţa a ceea ce s-a petrecut la Niceea se manifestă în interdicţia de la Conciliul din Efes de a promulga orice altă formulă de credinţă, pentru că, în momentele care au urmat după Niceea, susţinătorii ortodoxiei au crezut că discernământul cristalizat în Simbolul Niceean ar fi fost suficient ca să garanteze credinţa Bisericii dintotdeauna. De exemplu, Atanasiu va spune, cu privire la Niceea, că este vorba de „cuvântul Dumnezeului nostru care durează pentru totdeauna” (Is 40,8). Acest proces de Tradiţie vie şi normativă se prelungeşte între secolele al IV-lea şi al IX-lea, prin adoptarea acestui Simbol în liturgiile baptismale, mai ales în Orient, şi apoi în liturgiile euharistice. Notăm că Filioque, care se află în versiunile occidentale actuale ale Simbolului, nu face parte din textul original al Simbolului niceno-constantinopolitan, pe care acest Document intenţionează să se sprijine. Acest punct continuă să fie obiect de neînţelegeri între confesiunile creştine, aşa încât dialogul dintre Orient şi Occident trebuie să continue şi astăzi.
Într-un prim capitol vom propune o lectură doxologică a Simbolului, pentru a scoate în evidenţă resursele sale soteriologice şi prin urmare cristologice, trinitare şi antropologice. Va fi ocazia pentru a sublinia însemnătatea sa şi pentru a primi elan nou pe drumul spre unitatea creştinilor. Însă primirea bogăţiei Conciliului din Niceea după 1700 de ani ne face să percepem şi modul în care Conciliul hrăneşte şi conduce viaţa creştină zilnică: într-un al doilea capitol, de factură patristică, vom explora cum viaţa liturgică şi viaţa de rugăciune au fost fecundate în Biserică după Conciliu. Niceea constituie o atare cotitură pentru istoria creştinismului, încât, în al treilea capitol, ne vom opri asupra modului în care Simbolul şi evenimentul Conciliului dau mărturie despre acelaşi eveniment al lui Isus Cristos, a cărui intrare năvalnică în istorie oferă un acces nemaiauzit la Dumnezeu şi introduce o transformare a gândirii umane, cu alte cuvinte, un eveniment de Înţelepciune. Simbolul şi Conciliul mărturisesc şi o noutate în modul în care Biserica lui Cristos se structurează şi îşi îndeplineşte misiunea: ele traduc ceea ce a fost un eveniment de Biserică. În sfârşit, în al patrulea capitol, vom analiza condiţiile de credibilitate a credinţei mărturisite la Niceea, într-o etapă de teologie fundamentală, care va scoate în evidenţă natura şi identitatea Bisericii, deoarece ea este interpretă autentică a adevărului normativ al credinţei, prin Magisteriu, şi păzitoare a credincioşilor, în mod special a celor mai mici şi a celor mai vulnerabili.
„Nu se aprinde o candelă şi se pune sub obroc, ci pe candelabru, ca să lumineze pentru toţi cei care sunt în casă” (Mt 5,15). Această lumină este Cristos, „lumină din lumină”. A ne lăsa uimiţi de asta înseamnă a găsi şi un elan nou pentru a prezenta această veste bună cu forţă şi creativitate mai mare în Duhul Sfânt. Această lumină luminează în mod viu epoca noastră marcată de fermenţi de violenţă şi de nedreptate, plină de incertitudine, care întreţine un raport complex cu adevărul, motiv pentru care par să fie puse în dificultate credinţa şi apartenenţa la Biserică. Lumina este cu atât mai vie şi strălucitoare cu cât este împărtăşită de toţi creştinii, astfel încât pot să mărturisească propria credinţă în una şi aceeaşi marty̆ria, cu una şi aceeaşi mărturie, aşa încât să contribuie la atragerea bărbaţilor şi femeilor de astăzi la Isus Cristos, Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor:
Esenţială pentru noi, lucrul cel mai frumos, cel mai atrăgător şi în acelaşi timp cel mai necesar, este credinţa în Isus Cristos. Toţi împreună, dacă vrea Dumnezeu, o vom reînnoi solemn în cursul următorului Jubileu şi fiecare dintre noi este chemat să o vestească fiecărui bărbat şi fiecărei femei de pe pământ. Este misiunea fundamentală a Bisericii.
| Default | |
| An apariție | 2025 |
| Autor | Comisia Teologică Internaţională |
| Colecția | Magisterium |
| Editura | Editura Sapientia |
| ISBN | 978-606-578-592-2 |
| Număr pagini | 130 |
| Titlu | Fiu al lui Dumnezeu, Mântuitor – A 1700-a aniversare a Conciliului Ecumenic din Niceea (325-2025), Iași 2025 |
